Trecutul istoric al comunei Bistriţa Bîrgăului este marcat în mare măsură de istoria ţinutului Transilvaniei, în mare parte de existenţa Regimentului II de graniţă care a funcţionat între anii 1762-1851 şi de istoria întregii zone a Văii Bârgăului, fără a eluda influenţa marilor evenimente istorice care au avut loc, de-a lungul anilor, pe plan naţional şi mondial.

Toate cercetările istorico-filologice moderne au confirmat faptul că românii sunt, nu doar prin teritoriu, dar şi prin origine şi limbă, urmaşi ai romanilor şi membri ai marii familii a popoarelor neolatine. Aceştia, prin înaintaşii lor, erau prezenţi în Dacai şi Moesia înainte de anul 900 şi continuă să fie prezenţi şi ulterior, şi pe teritoriul fostei Dacii. Şi apoi, toate cronicile latino-maghiare îi pomenesc pe români la nord de Dunăre la venirea ungurilor şi îi asociază pe români cu romanii. Toate acestea combat indubitabil încercarea unor cercetători care susţin absenţa românilor din spaţiile pe care aceştia le locuiesc. Dacă nu au alcătuit regate şi imperii, dacă nu au fost romano-catolici sau protestanţi, dacă nu au prădat şi atacat Occidentul, dacă au fost adesea supuşi dominaţiei altora, nu înseamnă că românii nu au existat.

După retragerea stăpânirii romane (271-275 e.n.), în perioada migraţiilor, dacii liberi romanizaţi din Valea Bârgăului au supravieţuit, au dăinuit şi au fost capabili să asimileze şi pe slavii aşezaţi aici, începând cu secolul al VI-lea e.n., care au tradus vechile topice date de populaţia daco-romană. Ulterior, maghiarii şi saşii, începând cu sec. XI-XII, au tras şi ei toponimia existentă, iar documentele istorice au adăugat în conscripţii denumirea de BORGO pe măsură ce satele au devenit domenii feudale s-au separat BORGO INFERIOR sau BÂRGĂUL DE JOS şi BORGO SUPERIOR sau BÂRGĂUL DE SUS, din care, odată cu militarizarea, fiecare sat bârgăuan a devenit unitate administrativă separată.

Primele sate au fost înfiinţate în locurile mai ridicate, pe terasele superioare şi alcătuiau Bârgăul Superior, cu aşezările Strâmba şi Prund Sec, acolo apele nu ajungeau în timpul inundaţiilor de mari proporţii şi aproape permanente în acele vremuri şi nici invaziile tătaro-mongole.

Un eveniment important în dezvoltarea istorică a acestor localităţi îl constituie militarizarea acestei văi prin includerea acestor comune în Regimentul II de graniţă, înfiinţat de către Maria Tereza, în anul 1762. Comunele din Valea Bârgăului au fost militarizate abia în 1783.

Până la această dată, aşa cum s-a mai menţionat, în toată valea existau numai două comune care sunt pomenite în toate descrierile acestui ţinut şi anume: Bârgăul de Jos şi Bârgăul de Sus.

Comunele din Valea Bârgăului s-au înfiinţat succesiv. Din Bârgăul de Jos a luat fiinţă Josenii Bîrgăului (Borgo Joseni), apoi Susenii Bîrgăului din care se presupune că s-a despărţit Mijlocenii Bîrgăului. Rusu Bîrgăului, după analele aflate într-un fascicul nemţesc, a existat la anul 1317 şi anume în partea stângă a râului Bistriţa, sub Dealul Dracului, unde se afla o mănăstire la care a poposit Petru Rareş, domnul Moldovei, când a părăsit ţara de invazia vecinilor (poloni, tătari, turci ) şi s-a aşezat la Cetatea Ciceului, lângă Reteag.

Din Bârgăul de Sus s-au desprins: Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului, Bistriţa Bârgăului.

Bistriţa Bîrgăului, ca unitate administrativă cu rang de comună, se poate considera că a luat fiinţă în anul 1783, odată cu militarizarea comunelor din Valea Bârgăului. Până atunci aparţinea administrativ de Bârgăul de Sus.

Cătunul Colibiţa a luat fiinţă înainte cu 150 de ani faţă de Bistriţa Bîrgăului. Până în anul 1940 Colibiţa era o renumită staţiune climaterică foarte recomandată bolnavilor cu afecţiuni pulmonare şi neuro-psihice patronată de o societate numită „Caritatea” care avea sediul în Cluj.

În anul 1380, toate comunele existente în Valea Bârgăului au trecut prin donaţiune făcută de regele Ungariei la familiile grofilor Bethlen şi Kemeny-(Coman), care le-au stăpânit până în anul 1783 când statul ungar le-a răscumpărat dându-le grofilor respectivi domeniul Palvi (Păuliş) din Banat, fiindcă locuitorii erau angajaţi ca militari de graniţă în Regimentul II românesc.

Astfel, locuitorii din Valea Bârgăului au devenit iobagi pe moşia acestor grofi, fiind dotaţi cu puţin pământ, şi acela steril, muntos, fără alte venituri, fiind obligaţi să plătească dijmă : piei de jder, cocoşi de munte, piei de vulpi, urşi, lupi etc.

Între anii 1336-1506 Valea Bârgăului devine, pe cale ilegală, „domeniul feudal” a familiilor Apaffi şi Bethlen aparţinând de acelaşi comitat Dobâca, unde acestea îşi aveau reşedinţa.

În intervalul dintre anii 1529- 1552, pentru o scurtă vreme Valea Bârgăului a fost în posesiunea Moldovei pe timpul domniei lui Petru Rareş, împreună cu Ciceul şi Rodna.

Între anii 1552-1783 teritoriu Văii Bârgăului revine din nou în proprietatea familiilor nobiliare Bethlen, din comitatul Dobâca, perioadă în care timp de 11 luni, (în anul 1600), a făcut parte din primul stat românesc centralizat, sub Mihai Vodă Viteazul.

Situaţia elementului românesc începe să se înrăutăţească îndeosebi începând cu secolul XIV, prin introducerea sistemului feudal în Ungaria, când Românii îşi pierd toate drepturile istorice, fiind supuşi, în favoarea nobilimii, la munci grele, dări insuportabile şi pe deasupra declaraţi ca iobagi. Ei nu aveau drept să se mute de pe o moşie pe alta, decât cu învoirea stăpânului şi erau chiar vânduţi în calitate de oameni neliberi cu 40 până la 80 de florini. Acestora li s-a confiscat toată averea pe seama contelui Bethlen, iar ei au fost declaraţi iobagi ca şi alţi români din Ardeal.

Această tristă epocă de subjugare a comunelor româneşti, se schimbă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, soarta românilor ameliorându-se prin militarizarea comunelor româneşti. Prin această dispoziţie viaţa şi situaţia socială a comunelor din Valea Bîrgăului, precum şi a celorlalte comune militarizate, intră într-o nouă etapă.

Familia Bethlen a formulat pretenţii exagerate de despăgubire, în cele din urmă fiind obligată să mai reducă din ele. După mari greutăţi însă s-a ajuns la concluzia, prin stăruinţa Guvernatorului şi ordinul Mariei Terezia, să se despăgubească contele Bethlen, din visteria ţării şi să se militarizeze şi aceste comune, tot cu aceleaşi drepturi, adică liberi şi stăpâni pe averile lor.

Astfel, în anul 1785 la cererea familiei Bethlen, acesta este despăgubit de către autoritatea militară, pentru averile locuitorilor acestor comune cu suma de 700 mii de Fl. dintre care 300 mii Fl. au fost achitaţi imediat, iar pentru restul de 400 mii Fl. cedându-se domeniul fiscal Păuliş din Banat.

Prin militarizarea Văii Bîrgăului, românii de aici scapă din situaţia de iobagi. Astfel, cele 44 comune militarizate formează Regimentul 2 românesc de graniţă, care la început purta numele de „Zvveites Walachische Siebnburger Grenz-Infanterie Regiment” (Regimentul II grăniceresc de infanterie românesc a celor 7 cetăţi). Această denumire s-a păstrat până după revoluţia de la 1848, când la cererea grănicerilor, regimentul s-a numit „Zweites Romanen- Infanterie Regiment”(Regimentul II de Infanterie Românesc).

Regimentul era format din 12 companii şi era descentralizat, având Comandamentul general la Năsăud. Companiile erau repartizate pe văi, câte 3-4 comune la o companie. Borgo Bistriţa făcea parte din compania III-a alături de Borgo Prund, Borgo Tiha şi Borgo Mureşeni, iar Borgo Joseni, Borgo Mijloceni şi Borgo Suseni constituiau compania IV.

În timpul graniţei militare, s-au luat diferite măsuri care urmăreau ridicarea standardului de viaţă a locuitorilor din comunele militarizate, pentru a facilita îndeplinirea serviciului militar.

S-au reparat drumurile, podurile, construindu-se şi multe drumuri noi. De la anul 1783 până în 1788, s-a construit şoseaua naţională peste Măgura, legând Valea Bârgăului cu Bucovina, înspre Vatra Dornei, asigurându-se astfel şi legătura dintre Ardeal şi Moldova. S-au luat măsuri pentru raţionalizarea agriculturii, creşterea vitelor şi s-a introdus cultura cartofilor. S-au sistematizat satele dărâmându-se casele resfirate pe coline şi aşezându-le în vale sau la marginea râurilor, formându-se astfel, comune noi cu aspect de ordine.

S-au constituit case comunale, introducându-se ordine în veniturile comunelor. În anul 1774 se dau ordine în privinţa administrării pădurilor înfiinţându-se posturi de pădurari, iar în anul 1781 urmează noi instrucţiuni referitoare la paza şi administrarea pădurilor.

În comune domnea ordinea, disciplina, cinstea şi energiile erau îndrumate spre binele general. Grănicerii nu erau în permanenţă la serviciu, după terminarea orelor de serviciu, ei se duceau la casele lor putându-se ocupa de agricultură şi gospodărie.

Instituţia militară de graniţă nu avea numai chestiunile militare, ci un complex întreg de fapte şi anume: raporturile juridice ale locuitorilor din comunele militarizate aparţin graniţei militare, s-au luat diferite măsuri care urmăreau ridicarea standardului de viaţă a locuitorilor din comunele militarizate, pentru a facilita îndeplinirea serviciului militar.

În rezumat, avantajele pe care le-a avut ţinutul românesc în urma militarizării constau în faptul că, toate comunele româneşti au scăpat de oprimările nemiloase ale oraşului Bistriţa şi ale familiilor de conţi Bethlen.

În anii 1920 – 1924 s-a construit calea ferată, îngustă, pe distanţa Bistriţa. Bârgăului – Colibiţa până în muntele Dălbidan şi Colbul (cca 30 km) care asigura transportul lemnului exploatat din păduri spre fabrica de cherestea Bistriţa Bârgăului. Aceasta a fost distrusă cu ocazia inundaţiilor care au avut los în 13 mai 1970.

• În anul 1925 s-a schimbat denumirea satului din „Borgo Bistriţa” în „Bistriţa Bârgăului” prin Decretul Regal Nr. 2465 publicat în Monitorul Oficial Nr. 220 din 7 oct. 1925;

• În anul 1839 s-a construit drumul spre Colibiţa, pe Valea lui Ştef sub conducerea maiorului Bezmann care l-a scos până la Colibiţa. În ziua de 8 sept. 1839 preotul Vasile Pavel a făcut un TE-DEUM în gura părâului Petri unde erau de faţă şi companiile grănicereşti cu comandanţi cu tot. În locul unde s-a făcut rugăciunea a fost pusă o cruce de lemn pentru aducere aminte.
• În anul 1852 s-a înfiinţat fântâna de slatină de la Slătioara prin fruntaşii Simionică Popandron şi Vasile Uifălian în legătură cu preotul Vasile Pavel.
• În anul 1865 s-a deschis fântâna de la Slătioara ;
• În anul 1869 s-a construit drumul de pe Blaju, (Mureşeni-Colibiţa), cu ajutorul tuturor comunelor din Bârgău;
• În anul 1898 a fost finalizată construcţia căii ferate pe distanţa Bistriţa – Bistriţa Bârgăului, care a facilitat transportul persoanelor şi a mărfurilor, îndeosebi materialul lemnos exploatat din pădurile locale.